O zi de Noiembrie

În jurul orei 16 sună telefonul, Peşte! Urmează un dialog scurt şi concret:

-Ce faci?

-Bine, am chef de o cafea!

-Eu sunt la Pinter instalez Xp-ul.

-Şi apoi mergem la o cafea? Unde?

-Prin oraş, te sun eu când plecăm de aici.

Mă sună Peşte după juma’ de oră şi îmi spune că mergem “Acolo în complex unde spuneaţi voi că se mănâncă bine”. Am aruncat vreo 2 localuri după care mi’a picat fisa “Retro”, prin telefon se aude în cor “Da, da, Retro”. Mai mişcă puţin copii vreo două vorbe după care le spun că ne vedem acolo, să nu mai vină până aici că pornesc eu. Dusko s’a bucurat când a auzit că am luat atitudine. Trag pe mine ceva haine, apăs pe adidaşi, cobor scările şi atunci îmi dau seama de ce s’a bucurat că nu trebuie să se mai aventureze până aici, ploua, chiar turna. În apropierea staţiei de troleibuz mă gândeam să iau taxi sau să aştept, ridic privirea şi văd că se îndreaptă spre staţie în viteză, am prins şi eu viteză, am urcat, mi’am tras răsuflarea şi era deja întuneric afară, cam devreme, tristă perioadă a anului.

Am ajuns la locul cu pricina, partea nefumătoare s’a transformat în loc pentru fumători, am comandat ca de obicei Ciorbă de burtă (cea mai bună din complex ) cu smântână, două chifle, Cartofi prăjiţi cu Ceafă, o salată de castraveţi muraţi şi o cafea lungă cu lapte. Copii cu ale lor meniuri şi Peşte la sfârşit “O apă” A sunat asa simplu, o apă! Am schimbat câteva glume vis’a'vis de “O apă” şi am început să păpăm. Îmi era dor de mâncare fiartă, trecuse ceva timp de când nu am mai mâncat. A venit şi prietena lu’ Duşko, s’au supărat şi am fost nevoiţi să grăbim plecarea, mă uitam la ei şi mă vedeam pe mine, privirile la supărare seamănă între ele.

Nu merge computerul lu’ Duşko, nu are driverele instalate, nu are cd’urile cu drivere, nu merge Fifa, nu se conectează la internet. Din toate astea am înţeles că trebuie sa vin acasă şi să pun mâna pe Driver Genius Professional recomandat de Andrei. M’au lăsat la Billa şi am venit să caut, după câteva dvd’uri văzute ajung la cel cu programul şi pornim spre el. Am ajuns, m’au tachinat copii că nu voi scăpa de Kosi, că mă ia la întrebări etc. Într’adevăr am intrat, am salutat respectuos pe toată lumea şi  s’a mirat de mine Kosi, s’a mirat că sunt gras, că am obrăjori, încercam să’i spun că am fost şi mai bine de atât, nu a fost aşa greu cum au prezis “prorocii”. Am reuşit să ducem acel computer pe un drum şi atunci mi’am dat seama ce înseamnă să nu’ţi pese de un calculator, să ai dvd’uri aruncate într’o pungă de chips. Într’un fel e mai bine aşa, să nu’ţi pese de un rahat virtual, fără suflet, fără voce, fără frumuseţe, fără viaţă, fără ochi, fără urechi.

Copii au făcut planul, mergem la băi! Dejan era deja anunţat să vină după noi, trebuia doar să dăm semnalul că suntem gata. Am fost luat pe nepregătite, pantalon scurt şi şlapi am primit de la Duşko (în schimb la plecare i’am lăsat chilotul meu în plasă ). S’a alăturat şi Nomela grupului, în jumătate de oră am fost acolo. Pentru prima dată în viaţă la ştrandul de la Sânmihaiu German, 7 ron intrarea, convenabil. Hainele păzite, telefoanele le’am lăsat prin buzunare. Apă termală, caldă, aburi, transpiraţie… nu ştiu de ce spuneau copii că nu rezişti prea mult timp în apă, a fost foarte bine, trecerea de la cald la rece e mai cruntă dar în rest totul e bine, nu a fost multă lume, era deja târziu. Am ajuns acasă şi mă aştepta Fervex + Paxeladine.

Îmi lipseşte foarte mult Deliush.